A.C.T.O.R. a participat la conferința de la Spitalul Grigore Alexandrescu | versiunea RO

Săptămâna trecută, pe 17/11/2016, a avut loc o conferință “SMILE – Camera de joc pentru copii spitalizați” de la Spitalul Clinic de urgență pentru copii Grigore Alexandrescu București, organizat de Fundația Internațională pentru Copil și Familie “Dr. Alexandra Zugrăvescu”.

A fost o “masă rotundă”, organizată cu obiectivul de a vorbi despre cum se poate realiza diminuarea efectelor negative ale spitalizării copiilor prin oferirea de servicii complementare celor din mediul spitalelor. Au venit reprezentanți ai ambasadelor Franței, Elveției, Delegației Valonia – Bruxelles, Ministerul Muncii, Sănătății, ANPDCA, INSMC, Institutului Matei Balș și câteva persoane de la ONG-uri, printre care și noi, cei de la A.C.T.O.R.

După introducere s-a clarificat faptul că spitalul e un loc de învățătură și credință, așa că ambiția este ca fiecare spital să arate că totul este posibil. Este un vis în dezvoltare a spitalului și a vieții copiilor; este vorba de creștere, de dragoste și de a fi alături de copii. Inițiative precum animația clinică oferită de A.C.T.O.R. ajută copiii foarte mult, dar avem nevoie să discutăm împreună pentru a împuternici acest program.

Doar 10% dintre spitalele din țară au o cameră de joc pentru copiii spitalizați. Provocarea este de a face mai mult. Trebuie să fie ceva fixat în fiecare spital, ca o componentă terapeutică. Împreună trebuie să transformăm un vis în realitate. Un copil fără jucărie nu există.

În timpul conferinței a avut loc prezentarea participanților și a asociaților. Discuția a fost foarte pozitivă și sperăm utilă pentru viitor. Visul este să putem prin intermediul Masei Rotunde să promovăm importanța utilizării acestui tip de intervenție socială și să multiplicăm la nivel național acest tip de programe în spitalele de pediatrie.

Masa Rotundă s-a terminat cu un spectacol pentru copii în camera de joc la Alexandrescu, oferit de Les Messagers du Coeur.

scris de Silvia Tursi, A.C.T.O.R.

Când ACTOR  a început să facă animație clinică, această activitate era în România ceva nou, inedit, neobișnuit,  era o încercare de a crea ceva ce în alte țări existau programe cu tradiție.

Studentă fiind, in 1993, am studiat clovneria clinică, cu Arno Huibers din Olanda, la un curs organizat de UNITER, sub coordonarea doamnei Alexandra Zugravescu.  Eu nu am simțit atunci că pot să urmez  această cale… mi  se părea că abordarea problemei chiar cu profesionalismul artistic performant al maestrului meu  în clovneria de spital, cu exigențele impresionante impuse de coordonatoarea proiectului în Romania, ca un gen mult prea burlesc și nepotrivit pentru camera de spital. Poate suna exagerat, dar nu puteam să accept ca unui copil bolnav îi face bine acest gen de distracție. Și m-am retras din proiectul, care a continuat cu colegi de ai mei intr-un program de mare success mulți ani dupa aceea.

Dar viața nu te lasă să ai dreptate, până nu te încearcă, până nu te mai provoacă puțin…

În urma unor întâmplări triste vieții mele, care m-a apropiat de boli terminale într-un mod brutal, răpinndu-mi numai în doua luni doi membrii ai familiei, am ajuns să vreau să continui în această direcție, dar în felul meu, simplificând formula de acțiune asupra copilului spitalizat, pornind de la ideea că ce au ei nevoie este NORMALITATEA, adică să se joace, să învețe.

Așa că , am creat întâi singură și apoi împreună cu tot mai mulți voluntari un program de animație clinică folosind origami, folosind teatrul cu obiecte si experimentând o serie amplă de modalități artistice în scopul de a-I ajuta să se simtă mai în largul lor în spital pe copiii bolnavi de plămâni, cu arsuri, cu probleme de ortopedie, adică cei care avea de stat mult timp în spitale.

Într-un salt peste timp,  m-am descoperit la această întâlnire a tuturor celor care dezvoltă programe terapeutice sau de animație clinică în România, auzind sinteze ale muncii voatre de ani de zile, că revăd traseul pe care eu l-am urmat, eu si miile de voluntari români și străini din toate colțurile lumii.

Observ cu bucurie și admirație, că multe lucruri s-au schimbat, observ cum acest domeniu s-a profesionalizat, observ cum fiecare organizație a dezvoltat în mod performant noi direcții și fiecare s-a specializat pe un anumit tip de boală pe un anumit tip de intervenție, pe un anumit tip de scop în procesul de asistare a copilului din spital- având același scop:  oferirea de activități pentru a oferi o viața cât mai aproape de normalitate în cadrul spitalului.

Și observ că pentru noi, programele de animație clinică rămân deschiderea spre normalitate prin crearea acelei ferestre către locul în care copilul bolnav ar vrea să fie.

Scopul principal al efortului făcut de noi este în direcția creării unei punți între momentul în care boala l-a rupt de lume din cauza bolii si a tratamentelor necesare, către momentul în care ajung să poate să-și reia într-un fel sau altul viața.

Universul spitalului este încărcat de o mulțime de suferințe, dureri, tensiuni, frici, panici ….

Îmi dau seama cu mare satisfacție, observând rezultatele pe care colegii din organizații cu proiecte asemănătoare desfășoară  le-au prezentat la această întîlnire, cât de important este suportul psihologic , asistarea socială și indubitabil de intervenția medicală. Și îmi place că aud că sunt copii, pentru care o perioadă de trauma poate rămâne în amintire și ca locul în care a descoperit ceva nou și interesant sau a întâlnit oameni deosebiți, care aduc experiențe de cunoaștere unice, care îi dezvoltă, îi construiesc.

ACTOR, cu voluntarii care fac animație clinică în programele Maria Constantin Dumitru, aduce cu entuziasm simplu al tinereții, care iși descoperă bucuria de a dărui, experiențe de viață normale, aducând jocul și joaca în cea mai simplă formă pe care copilul o poate folosi în contextul spitalicesc.

Ce s-a întâmplat în toți acești ani, cum a evoluat intervenția noastră?

Dacă la început am lucrat într-un singur spital, cu resurse personale, începând cu 2004, cu ajutorul unei finanțări venite de la United în România, programele noastre s-a extins în mai multe spitale și lucrăm cu peste  1700 de copii pe an în funcție de câte internări sunt.

Tinerii voluntari, care lucrează cu copiii, au și ei la rândul lor, parte de experiențe adevărate experiențe de remodelare a propriei înțelegeri propriul destin, a propriei deveniri.

Este un program în care oamenii se adună în jurul durerii și cu puterea zâmbetului creat de joc cu bucuria curiozității de a descoperi lucruri cântând, dansând, colorând, făcând tot felul de trăsnăi artistice implicând în mod direct copilul bolnav (atâta cât poate el din pricina bolii) două categorii de ființe se redefines, învață valoarea gestului de a se sprijinii unul pe altul.

Programele noastre de animație clinică sunt un cadru de educare, pentru dezvoltarea unor relații umane autentice simple puternice care ajută pe fiecare parte să crească să se redefinească să se înțeleagă să se deschidă către tot ce este universal uman .

Din ce în ce mai mult este evident că poate școala nu ne ajută să înțelegem că suntem oameni printre oameni… nu numai școala românească sau școala europeană, e usor de observat, lucrând cu tinerii din toata lumea că orice orice școală din lumea asta creează oameni cu o sensibilitate opacă la tot ce se-ntâmplă jurul lor. Programele noastre de animație clinice îi ajută pe tinerii care fac voluntariat, să învețe să se descopere, să se înțeleagă în universul generozității, al înțelegerii suferințelor celor din jur, al înțelegerii și dezvoltării unor activități construite anume sa aiba cu un impact bine țintit asupra stării emoționale a unei ființe aflată brutal și nedrept într-o suferința majoră, într-un univers, care nu îl are pe el în mod direct în vedere, ci pe boala sa.

Efortul făcut învățând să facă asta, înțelegând strategii și metode pedagogice și terapeutice – se trasforma intr- o școală mai importantă decât tot ce știi dinainte de acasă sau de la școală in sistemul educational.

Au fost beneficiari ai acestor programe copii care acum sunt adulți și au trecut prin acest program tineri voluntari care acum sunt maturi, unii sunt părinți, au trecut prin acest program oameni care au importante funcții diferite instituții în jurul Europei

Toți păstrează undeva într-un colț al inimilor bucuria de a fi fost la momendat voluntari ACTOR în programele de animație clinică, de a fi făcut tot ce putea pentru a deschide prin peretii spitalelor: Ferestre către locul unde copiii bolnavi ar dori să fie…

 

scris de Eugenia BARBU

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s